Doua lucruri doar se pot spune despre acest personaj care, uneori, îi
face copiii mai sensibili sa lacrimeze - 1. ca pe ratusca cea urâta n-o
iubeste nimeni pentru ca 'iese din rând' si nu seamana cu celelalte ratuste,
deci este urâta si 2. ca tocmai urâtenia este cea care contine în subsidiar
promisiunea recunoasterii ei ca fiind de fapt o gratioasa lebada. Asta
e si speranta mea secreta cu fotografiile care îmi plac nespus doar mie,
fara sa stiu prea bine de ce, si pe care le arat în dreapta si-n stânga,
doar-doar voi citi într-o zi pe chipul cuiva amestecul acela de vaga invidie
bine învelita într-un entuziasm potolit care sa duca la recunoasterea
'lebedei' mele fotografice, 'urâta' pâna atunci de toata lumea si acum
brusc metamorfozata în 'frumoasa'. O întrebare mai serioasa sta în spatele
acestui joc: în ce consta frumusetea sau nefrumusetea unei fotografii,
într-o brusca forma de îndragostire fara vreo explicatie logica, sau în
discursul inteligibil care se ascunde dincolo de ea? Avem de-a face cu
un mecanism irational, sau cu unul rational? Iubim imaginea aparent pura,
sau iubim povestea înscrisa cu litere nevazute pe dosul ei? Vorbim aici
de 'obiectul' fotografie, neînsotit si neîngradit de cuvintele, pe care
le banuim ca paraziteaza orice imagine. Oare succesul unei fotografii
fara titlu sau explicatii auxiliare sa depinda de descifrarea unui sens,
mai precis acelasi sens detinut de fotograful-martor, care printr-o privire
aidoma unei cautaturi interzise prin gaura cheii a furat lumii un dreptunghi
oarecare? Cred ca inteligibilul unei imagini fotografice se compune dintr-un
discurs plus o stare, ori chiar daca stratul conotativ se poate exfolia
si citi într-o masura mai mare sau mai mica, starea de gratie în care
s-a aflat cel care a privit mai întâi si care vine acum sa le arate si
celor care n-au fost acolo, ramâne tarâmul fermecat rezervat exclusiv
celui ce l-a dezvirginat printr-o simpla privire. Putem dar vorbi de singuratatea
adamica a celui ce vede ca si cum ar vedea pentru întâia oara totul, asta
ma rog, pâna în ziua când japonezii vor inventa aparatul digital care
va transmite 'la pachet' o data cu imaginea fotografica si starea aceea
de gratie, cele mai ascunse gânduri, adierea vântului, temperatura, umiditatea
atmosferica etc.
Revenind pe pamânt, ce ne facem asadar cu fotografiile pe care le iubim
cu încapatânare, dar care nu plac nimanui? Putem vorbi infinit despre
o bucata de drum ca cea pe care v-o propun vederii ca despre un mic interval
care contine ADN-ul tuturor calatoriilor, al trecerilor si petrecerilor
de pe lumea asta. E într-un fel ocolul pamântului luat la misto. Nu se
agata de nimic, nu începe si nu se termina, nu promite nici o tinta, e
semiotica pura - semnificatul se lipeste de semnificant ca marca de scrisoare
fara sa lase loc vreunui rest interpretabil. Seamana întrucâtva cu palma
aceea pe care am primit-o odata absolut din senin de la un tip când am
coborât din troleu si care m-a lasat fara replica pentru ca n-a fost însotita
de nici o explicatie. Omul a coborât, m-a privit drept în ochi, mi-a dat
o palma sanatoasa, cu elan, de mi-a mutat falca, s-a întors si a plecat
fara vreun cuvintel. Pe undeva sunt constient ca fotografia asta nu e
frumoasa, lumina e plata, cerul nu are nimic de spus, zapada nu e spectaculoasa
si exuberanta, ci subtire si nesatioasa ca o felie de pâine unsa cu un
strat atât de subtire de unt încât trebuie sa mesteci mult si sa te concentrezi
foarte serios ca sa-i ghicesti gustul ocultat. Un asemenea drum nu promite
mari aventuri, e prielnic doar unui strain - xenos, cel delocalizat care
trece mereu, asemeni lui Isus în drum spre Emaus. Si împotriva tuturor
argumentelor posibile, iubesc mult aceasta fotografie care ma exprima
pentru ca în taina stiu ca starea mea de gratie de atunci era într-un
rar echilibru cu tot ceea ce se vedea prin vizorul aparatului, ca într-o
împacare spectaculoasa si definitiva cu lumea. E vorba aici de un inexplicabil
foarte personal care se preface progresiv în inefabil, în ceva usor si
fara corp ca frumoasa din poveste, în ceva atât de rarefiat si subtire,
încât nici nu are rost sa ne apucam sa vorbim despre el.
VOICU BOJAN
Tema asta cu ratusca urita este interesanta mai mult din punct de vedere
psihologic. Eu cel putin atunci cind fac o fotografie nu ma gindesc ca
o fac pentru altii. O fac pentru mine si asta pentru ca ceva m-a chemat,
m-a atras sa o fac. Ajuns in laborator este foarte posibil sa fiu dezamagit
si asta pentru ca nu am fost in stare sa materializez pe pelicula acea
imagine care m-a facut sa tresar. Uneori, dimpotriva, declansez pur si
simplu fara sa ma gindesc la nimic, iar cind developez filmul am surprize
foarte placute si ma indragostesc pe loc de cite o imagine. Asta este
latura subiectiva a problemei. Succesul la public este si el subiectiv.
Dupa parerea mea, daca crezi cu adevarat in ratusca cea urita si faci
poze doar in spiritul ei, ajungi sa o promovezi si cu timpul o sa placa
si publicului. O alta varianta este acea in care se intimpla ca ratusca
urita sa nu te reprezinte cu adevarat, sa fie o pista falsa de care te
lasi sedus fara sa o stapinesti, sa fie doar o intimplare si nu o emanatie
a interiorului tau. Atunci, publicul nu te va ierta pentru ca aceasta
imagine nu reprezinta imaginea care si-a format-o in timp despre tine.
La sectiunea asta cu "Ratusca cea urita" eu trimit o fotografie
de care sunt indragostit si nu stiu daca ma reprezinta sau nu pentru ca
am facut-o la plezneala si am descoperit-o in laborator dupa ce am uitat
complet de ea.Cu toate astea mie imi place cel mai mult din toata seria
pe care am facut-o cu ocazia vizitei regelui Mihai si a reginei Maria
in Maramures. Trebuie sa mentionez ca am consumat in acea perioada cel
putin 20 de filme. Mac,mac...
SILVIU GHETIE
Oare de ce exista ratusca cea urita? Daca fotografia nu e un bun mijloc
de transmitere a emotiilor? Ce, sunete sau mirosuri transmite? Sau poate
exista ratusca asta fiindca nu sintem noi suficient de buni fotografi
ca sa-i inducem receptorului starea pe care am avut-o cind am declansat.
Sau poate receptorul n-a trait o experienta asemanatoare si nu simte nimic
privind (exemplu: regele si regina in masina din fotografia lui Silviu,
nu i-am vazut decit la televizor; contraexemplu: sarutul de sub umbrela
din fotografia lui Paul, am trait experienta asta, imi place fotografia).
Ce, voi ati stat trei zile cu Vichente la Lindenfeld, intr-o casa in care
intra vintul prin crapaturi, ati mincat doar tocana de cartofi si l-ati
privit barbierindu-se?
COSMIN BUMBUT
Sunt fotografii care cand te afli fata-n fata cu ele iti trag un cap
in gura, altele rad sau plang, unele tac si altele vorbesc, celelalte
nu fac nimic si e mai bine sa le lasi in pace.
Delincventele din prima categorie, ce provin mai ales din Africa, dar
si din alte zone care stau prost cu departamentele de promovare a imaginii,
te lasa cu mutra pocita si cu o dorinta imperioasa de "a face ceva",
dorinta pe care o uiti insa repede.
Cele cu sufletul deschis plac la toata lumea, dar nu le poti lua in serios
si le cauti numai cand esti plictisit. Totusi, calitatea lor de a transfoma
plictiseala in lenevie le-a transformat pe multe dintre ele in vedete
de calendar si in carte postala.
O fotografie tace pentru ca nu-ti cunoaste limba si atunci nu poti sa-i
faci nimic, sau pentru ca e introvertita. Introvertitul are putini prieteni
si daca esti unul dintre ei sau chiar singurul va trebui mereu sa pledezi
in fata celorlalti pentru el. Insa vei obtine in cel mai bun caz indiferenta.
Asta-i "ratusca cea urata" si principalul target al povestii
cu acelasi nume.
Cu fotografiile care vorbesc se poate dezvolta o relatie trainica numai
daca cei doi, aflati fata-n fata, isi gasesc subiecte comune si au puteri
de patrundere comparabile. Dintre acestea se recruteaza asa numitele "photo
icons" care vorbesc clar despre ceea ce vorbeste toata lumea la un
moment dat.
ALEXANDRU PAUL
Nu stiu altii cum sunt, dar stiu insa ca Ratzushca cea urita poate fi
numai o tema, un proiect si nu o fotografie anume.
Cind am pus, usor reticent, prima oara pe masa (sa tot fie vreo doi
ani de atunci) primele mele fotografii cu troitze, m-au intimpinat mirari
politicoase si delicate ridicari indiferente din umeri. "Ce-o fi
si cu crucile astea!?! Nu spun nimic! Dar ce-o fi cu Vasile asta!?!"...
Nu eram nici eu pe un teren prea sigur, nici fotografiile nu erau "cine-stie-ce",
dar sigur aveam un gind, aveam o intuitie, ma macina ceva difuz, ca un
fel de ceatza ... simteam ca in spatele acestor chipuri cu Fiul, unele
comice, altele tragice, insa nici unul trist, se iteste chipul Lui, al
omului simplu din Maramuresul Meu, Omul credincios, naiv, violent.
Astfel, "crucile lui Vasile" au ajuns sa fie cunoscute si r
e-cunoscute! Colegi ma consulta si cer respectuos dreptul de a fotografia
uneori si ei subiectul (altfel ... monopol!?!... nu-i asa?) dar mai ales
ma sperie groaznic cind eu sunt la volan si ei urla de pe bancheta din
spate a masinii: "Vasileeee!!!!! Uite o Cruce pe dreaptaaaaa..."
Sigur ca sceptici au mai ramas ... si vor mai fi ... dar intre timp am
si eu entuziastii mei ... pentru care "crucile lui Vasile" sunt
deja repere sentimentale, entuziasti care ma rasfata si-mi organizeaza
expozitii ... Evident, in timp, amusinind tot mai aproape subiectul, si
stilul si abordarea carevasazica mi s-au mai rafinat : "In fata Troitzelor
te simti ca Pestele in apa ..."spune Pinxit (asta e porecla lui Oleg
Tishkovets n.n.), frunzarind citeva din ultimele imagini ... "Mda..."mormai
eu, ...frunzarind la fel printre cele vreo doua sute de probe ..."Mda,Mda!"
... si o tristete cu marginile rupte ma cuprinde, vazind cum "crucile
lui Vasile" dispar lent , o data cu sufletele celor care le-au zugravit.
... Si cum, din urma, o minte frenetica le inlocuieste cu Cristoshi de
Plastic prinsi in Shuruburi ...
VASILE DOROLTI
Nota: mai multe fotografii ale autorilor acestor ginduri si imagini, la:
http://www.7zile.ro/
|
